IORDANIA, Petra

           Petra, "orasul de piatra" ce impresioneaza pe tot pelerinul, este un sit arheologic aflat in sud-vestul Iordaniei. Orasul se intinde de-alungul poalelor Muntelui Hor, strabatand un lung defileu si intinzandu-se apoi pe laterala estica a vaii Arabah, cunoscuta sub denumirea de "Wadi Araba" - larga vale ce se intinde de la Marea Moarta si pana la Golful Aqaba.

         Orasul este renumit mai ales pentru arhitectura acestuia, sapata aproape in intregime in piatra muntelui pe care se sprijina majoritatea cladirilor.

         Flancat de pereti masivi de piatra si aprovizionat cu apa dintr-un rau se strabate periodic locul, orasul Petra nu prezenta doar aspectul de fortareata naturala si sigura, ci era situat si la intersectia celor mai importante drumuri comerciale. Astfel, prin acest nod comercial treceau drumurile spre Gaza in vest, spre Bosra si Damasc in nord, spre Aqaba si Leuce Come peste Marea Rosie, si spre Golful Persic, peste desert.

       Excavarile care au fost efectuate in zona au aratat ca reusita ridicarii unui oras in pustiu s-a datorat abilitatii si ingeniozitatii nabataenilor de a controla rezerva de apa, prin crearea unei oaze artificiale.

        Zona este traversata de scurte rafale de ploaie, astfel incat era nevoie neaparata de controlare acestor ploi scurte pentru o buna captare a apei. Astfel, locuitorii au construit bazine, cisterne din piatra si conducte - santuri. Aceste inovatii au reusit sa adune suficienta apa pentru depasitea perioadelor de seceta. Nabateenii concepusera un sistem ingenios care sa pompeze apa de la peste 50 de metri adancime, sistem ramas o enigma pana astazi, in ciuda numeroaselor teorii cu privire la acesta. Cu toate acestea, se pare ca,  pana si ei uitasera procedeul prin care acesta era pus in functiune, dovezile arheologice aratand ca locuitorii au parasit orasul in urma unui cutremur devastator (anul 363 d.H) care a distrus mecanismul de pompare al apei.

       Odata intrata sub conducerea romana, Petra a intrat rapid intr-un declin treptat. Astfel, importanta comerciala a acestui centru incepe sa nu mai fie una reprezentativa in lumea comertului din zona. Aceasta se datoreaza in mare parte si cresterii comertului pe mare.

      In anul 363, un cutremur de pamant darama multe dintre cladirile orasului, altale fiind doar grav avariate. Acest cutremur afecteaza si sistemul de colectare a apei, care asegura viata in oras.
      Deoarece multe dintre cladiri au devenit, cu timpul, foarte vulnerabile jafurilor, multe dintre morminte au fost pradate si multe dintre comori ratacite, ramanand astazi necunoscute.

INDIA, Bodh Gaya

                   Templul Mahabodhi (sanskrit: maha = mare, bodhi = Luminarea/Deșteptarea) este un templu budist în localitatea Bodh Gaya din statul federal Bihar, India. După legendă locul istoric unde Buddha, Gautama Siddhartha (563-483 î.Hr.) atinge iluminarea și devine întemeitorul budismului.

            Templul este o clădire de cărămidă cu 55 m înălțime din secolele I - III d.Hr , și este construit pe locul unui templu mai vechi cu acelaș nume , din timpurile împătatului mauryan Așoka.

            Acest templu este construit în stil dravidian. Fațada sa are șapte trepte ornate cu statui de-a lui Budha. Baza templului este construită în secolul I din gresie. Interiorul templului se află o statuie aurită a unui Budha care meditează și numeroase „stupe” (monumente budiste). In partea de nord a clădirii se află „cărarea nestematelor” (Chankramanar), cu 19 frunze de nufăr cioplite în piatră. Florile de nufăr marchează drumul făcut în timpul meditărilor sale de Budha după iluminarea sa.

          Pe marginea vestică a monumentului de formă piramidală se află smochinul sfânt „Mahabodhi” (ficus religiosa) sub care Budha medita pe tronul său de diamant (Vajrasana).

ISRAEL, Ierusalim

                  Ierusalimul nu mai are nevoie de prezentare: este oraşul sfănt prin excelenţă şi locul disputelor dintre creştini şi musulmani de când Mahomed a abandonat Domul Stâncii. La secole dupa cruciade, încă mai supravieţuieşte in mijlocul uraganului secolului XXI. 

                 Dincolo de faptul că reprezintă emblema a trei religii, Ierusalimul este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Era deja populat de către iebusiţii canaaniţi înainte de venirea triburilor ebraice din Canaan, la începutul secolului al XIII-lea î.Chr.

                 Originea etimologică a numelui său reiese din terminaţia "salem", care semnifică "pace" în vechea ebraică, şi "jeru", care se traduce prin "casă". Cu tot trecutul şi prezentul său agitat, Ierusalimul este "oraşul păcii". 
                Prin 990 î.Chr. regele David si Iuda au cucerit oraşul eubiştilor- David l-a transformat în capitala regatului său şi fiul său, Solomon, a construit primul templu din Ierusalim, destint să găzduiască Chivotul Legii, cu legile pe care Yahve i le-a dăruit lui Moise pe două table de piatră pe muntele Sinai. Ierusalimul şi Iudeea au fost dominate într-un grad mai mare sau mai mic de către asirieni, babilonieni, perşi, macedonieni si seleucizi, aceştia din urmă între 312 si 130 î.Chr.. Apoi, evreii au trăit o perioadă destul de liniştită sub conducerea macabeilor, până când teritoriul a fost cucerit de trupele romane ale lui Pompei, in 64 î.Chr. 
                În anul 66 d.Chr. s-a produs o revoltă evreiască, în care romanii au distrus cel de-al doilea Templu din Ierusalim. Sfârşitul rebeliunii s-a prosud între anii 132-135. 
                După căderea Imperiului Roman, oraşul a căzut în mâinile bizantinilor şi pe urmă ale arabilor, până în 1099, când cruciadele creştinilor au recucerit oraşul şi au creat Regatul lui Israel. Dupî înfrângerea suferită in Bătălia de la Hattin, în 1187, Saladin a ocupat oraşul cel nou. Cruciadele au reuşit să preia controlul asupra acestuia în tre 1228 si 1244, după care l-au pierdut definitiv.

CHILE, Rapa Nui

                Misterul din Rapa Nui constă în sinuciderea în masă a locuitorilor săi. De ce au taiat toţi copacii de pe insula pentru a-i înlocui cu statui gigantice, deşi ştiau că asta ar fi sfânşitul existenţei lor? 

                Insula Paştelui (Rapa Nui), aparţine de Chile din 1888, deşi este la 37000 de km de coastă, fiind izolată, practic, in mijlocul Oceanului Pacific. Această aşezare este şi mai misterioasă prin semnificaţia celui de-al doilea nume in polineziană, Te-Pito-Te-Henua, care înseamnă "Buricul Pământului". A treia denumire este Marakiterani: "ochi care privesc spre cer", probabil cu referire la enigmaticile statui. 

                 Are formă triunghiulară şi numără trei vulcani deja stinşi. Suprafaţa sa ocupă doar 117 km pătraţi. 
               Primii europeni care au ajuns aici în 1722 s-au întâlnit cu mii de polinezieni care populau insula, însă, în doar două secole, scavia şi boala au redus populaţia nativă la 200 de indivizi. În prezent, are sub 3000 de locuitori, produsul amestecului dintre băştinaşi şi chilieni de origine spaniolă.  

              Numele de "Insula Paştelui" se datoreză descoperitorului său, olandezul Jacob roggeveen, care a ajuns pe coastele insulei in 5 aprilie, în duminica Paştelui.
               De când a fost descoperită, Rapa Nui a stimulat imaginaţia a milioane de persoane, graţie impresionantelor sculpturi megalitice, sfincşi unici care ne trimit la o civilizaţie despre care nu ştim aproape nimic.

GRECIA, Oracolul din Delfi

                  Considerat de grecii antici centrul pământului, oraşul din Delfi era situat pe coasta sud-vestică a muntelui Parnas, la doar zece kilometri de golful Corint. În 480 î.Chr., un cutrremur a împiedicat un atac persan asupra oraşului, faăt care a fost vazut ca o intervenţie a lui Apollo. Totuşi, bogăţia din Delfi a făcut ca acesta să fie ţinta unor atacuri şi invazii repetate. În 346 î. Chr. a fost devastat de către regele Filip al II-lea al Macedoniei. Inclusiv celţii au întreprins un atac în anul 276 î.Chr.

                 Odată cu sosirea Imperiului Roman şi creştinizarea Greciei, DElfi a intrat într-o perioadă de decădere. Operele sale de artă şi tezaurele au fost jefuite (doar împăratul Nero şi-a însuşit 500 de statui). În mod surprinzător, oracolul a continuat sa fie activ până în 390 d. Chr., când a fost închis definitiv de către Teodosiu I, împăratul roman.

                  În 1892 au început săpăturile care au scos la lumină diferite temple, un altar şi un amfiteatru, precum şi zidurile originale ale oraşului. De asemenea, au găsit inscripţiile cu imnuri închinate lui Apollo.

                  Alegerea acestui loc sacru pentru oracol are legătură cu zeul iubirii, fiul lui Zeus şi al lui Leto. Conform legendei, Apollo a învins şarpele Pton care păzea sanctuarul. Plecând de la acest fapt mitologic, preoţii delfici au dezvoltat un ritual sofisticat pentru preoteasa principalî Pitia, prin intermediul căreia se manifesta însuşi Apollo, pentru a dezvălui prezentul şi viitorul.

CAMBODGIA, Oraşul zeilor jemeri

                  În acest loc cu o geometrie perfectă, viyibilă doar din spaţiu datorită dimensiunilor colosale, populat de numeroase şi fascinante divinităţi pietrificate, se află, conform cosmologiei hinduse, centrul lumii.

                  Complexul de temple din Angkor, Cambodgia, este unul din monumentele cele mai impresionante din lume. Situl arheologic actual se găseşte pe locul capitale jemere din secolele al IX-lea si al XV-lea. Primul oraş a fost ridicat in jurul templului Phnom Bakheng, pe o colină care reprezintă centrul lumii in cosmologia hindusă. Dinastia jemeră a extins acest oraş primordial cu noi temple închinate diverselor divinităţi din panteonul hinduist. În jurul primei coline s-au construit nişte bazine imense, care simbolizau oceanul ce înconjoară muntele sacru. Din tot complexul, templele cele mai importante sunt aşa numitul Angkor Wat, care datează din timpul regelui Suryanavarman al II-lea, care l-a construit în secolul XII-lea, inspirat de yeul Vishnu. Construcşia e plasată în jurul unei structuri centrale, din care se înălţau cinci turnuri sublime în formă de frunyă de lotus. În galeriile sale sunt sculpturi înfăţişând diferite episoade ale vieţii pline de fapte vitejeşti a lui Vishnu, precum şi nimfele sale cereşti. 

                  Jazavarnam al VII-lea a mutat ulterior capitala la nord de Phnom Bakheng, într-un complex cunoscut ca Angkor Tom, de unde se înalţă semeţ templul budist Bayon, împodobit cu gigantice sculpturi de piatră, cu imaginea regelui. A fost ultimul mare templu care s-a construit în acest loc.

TAJ MAHAL, Monumentul dragostei eterne

               Ne aflăm, poate, în faţa celui mai mare şi mai frumos monument construit din dragoste, din istoria umanităţii. Aleasa din palat a dat naştere celui de-al paisprezecelea fiu si a murit; atunci, împăratul a angajat un arhitect necunoscut pentru construirea acestui fabulos mausoleum.

              Ridicat in Arga, în nordul Indiei, a fost construit de către împăratul Shah Jahan pentru a adăposti mormântul celei de-a doua soţii, Arjumand Banu Begam. Cunoscută şi sub numele de  Mumtaz Mahal - "aleasa palatului" - a murit in 1631 dând viaţă delui de-al paisprezecelea fiu, la doar nouăsprezece ani. Se pare că moartea lui Mumtaz a fost o lovitură atât de dură pentru împărat că a încărunţit de la o zi la alta. În acelaşi an a iniţiat construcţia formidabilului mausoleu, care nu a fost terminat decât în anul 1653. Identitatea arhitectului care l-a proiectat este un mister, deşi s-a sugerat că ar putea fi vreun meşter din Turcia sau Persia, poate chiar din Isa Khan. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai dramatice, împăratul a fost ţinut in capitivitate de către unul dintre fiii săi în fortul apropiat, Arga. Din celula sa putea să vadă Taj Mahal-ul, în timp ce îşi plângea pierdea soţiei şi a imperiului. 

 "Britanicii au tratat monumentul ca pe o operă de mare importanţă."

                    Construcţia Taj Mahal-ului a durat 22 de ani şi au fost antrenaţi peste 20000 de oameni din toată India si Asia Centrală. La terminarea operei, câtorva meşteri li s-au tăiat degetele - sau chiar o mână - pentru ca perfecţiunea Taj Mahal-ului să nu poată fi repetată în niciun alt loc. 

             Marea cupolă sub care se află mormântul lui Mumtaz are peste 73 de metri înălţime şi este decorată cu frumoase sculpturi în relief şi înscripţionări din Coran. E situat pe un podium pătrat, cu un minaret în fiecare colţ. Mausoleul este flancat de un colţ - un edificiu menit să confere echilibru întregului ansamblu.

            Mausoleul are în faţă o elegantă grădină arnamentală, cu specific persan. Are 300 de metri lăţime, cu un lac central care ajunge până la pragul porţii monumentale. Zidurile care adăpostesc monumentul funerar al lui Mumtaz Mahal - împreună cu mormântul lui Shah Jahan, care a murit in 1666 - sunt de asemenea din marmură, încrustate cu 43 de pietre preţioase distincte.

MACHU PICCHU, Orasul pierdut al incasilor

 Ce a fost în alte timpuri Machu Picchu? De ce pare afi abandonat? De ce niciun cornicar nu a menționat existența sa? 

              In 1991, arheologul nord-american Hiram Bingham a intreprins o exeditie pe marele rau Urubamba, pe versantul vestic al Anzilor peruvieni. Intentia lui era sa caute ramasite din Vilcabamba, capitala legendara in care incasii le-au tinut piept vreme de patru decenii cuceritorilor spanioli, in secolul al XVI-lea. La cotitura unui rau, un taran pe nume Melchor Arteaga s-a oferit sa-i arate cateva ruine ascunse de impunatorul munte care se inalta deasupra Urubambei. Era vorba de muntele Machu Picchu, care inseamna "munte batran" sau "batranul intelept". Pe munte, Bingham a gasit terase de culturi, locuinte, altare, scari, piete si temple ramase in paragina. In anul urmator, s-a intors conducand o mare expeditie pentru a sapa ceea ce in opinia sa trebuia sa fie Vilcabamba. Arheologii au identificat apoi acest loc cu Espiritu Pampa, o asezare mai mica pe care Bingham o refuzase in cautarile sale. Senationala descoperire din 1911 anunta deja numeroase intrebari. Ce fusese in acele timpuri Machu Picchu? De ce parea a fi amandonat? De ce niciun cronicar nu a mentionat existenta ta?

               Potrivit investigatiilor arheologice, Machu Picchu a fost construit in secolul al XV-lea, in timpul domniei lui Pachacuti, monarhul cel mai puternic din istoria incasilor. Avand in vedere pozitia izolata si accesul dificil la munte, unii istorici afirma da a fost "resedinta" privata a unui imparat. Altii sustin ca ar fi putut fi o fortareata construita de Pachacuti cu scopul de a cuceri bazinul Amazonului. Templele, altarele si observatoarele pot fi comparate cu cele ale imperiului Cuzco, sugerandu-se ca a fost un important centru comercial. Bingham insusi, care a murit convins ca a ajuns la Vilcabamba, a formulat ipoteze in care era vorba de locul de originile al civilizatiei incase. 

              Complexul religios Machu Picchu se extinde pe coasta pietei centrale a orasului, la poalele muntelui Huayna Pichhu. Epicentrul sau este Templul Soarelui, un turn circular printre pietre slefuite, ale carui baze formeaza o grota cunoscuta sub numele de Tumba Real. Structura sofisticata era destinata realizarii de masuratori stelare, la fel ca multe alt constructii impunatoare ale orasului. Acest complex de observare intareste ipoteza conform careia Macu Picchu era un loc rezervat catorva initiati, ale caror cunostinte temeinice din domeniul astrelor le acordau atat putere spirituala, cat si terestra. Dupa unii autori, aceste cunostinte au fost cele care le-au permis incasilor sa-si extinda domeniile de-a lungul Anzilor, in ciuda faptului ca nu cunosteau scrisul. 
            Observatorul principal din Machu Picchu este marea piatra solara cunoscuta sub numele de Intinhautana, semnificatia ei literala fiind "piatra care fixeaza soarele". Investigatiile au demonstrat ca aceasta semnala cu exactitate echinoctiile, solstitiile si alte fenomene stelare. La echinoctii, 21 marrtie si 21 septembrie, sacerdotii incasi foloseau aceasta piatra pentru "a fixa soarele", care, in aceste zile, stralucea doar deasupra pietrei, fara a arunca nicio umbra la amiaza. Scopul ritualului era sa evite ca astrul, care urma sa se indeparteze de zenit, sa se deplaseze catre nord sau catre sud. Sacerdotii foloseau piatra pentru "a o obliga sa se intoarca", cand se termina solstitiul de vara, si a o ascunde in spatele varfului muntelui sacru Pumasilo.

CNOSOS, Apogeul culturii minoice

 A existat Minotaurul? Ovidiu a scris pentru prima data această istorie în timpul lui Augustus, l amulta vreme după ce cretanii au închis monstrul jumătate om, jumătate taur într-un loc apropiat de Cnosos.

               Întemeiată înainte de anul 3000 î.Hr, capitala civilizației minoice s-a descoperit la 5 km de coasta nordică a Cretei. Către anul 2000 î.Hr. s-a construit un palat de complexuri desenate, care a fost distrus trei secole mai târziu și la scurt timp după aceea a fost reconstruit. În jurul anului 1550 î.Hr. palatul a fost distrus de erupțiile vulcanului Thera, din insula Santorini. Un secol mai târziu, orașul a fost invadat de soldații micenieni și palatul a fost demolat definitiv prin anul 67 î.Hr. Ruinele orașului și ale palatului nu au fost explorate până în 1900, când arheologul britanic Arthur John Evans a descoperit vestigiile celui de-al doilea palat, iar dedesuptul acestuia, resturile primului. 

               În palat se remarcă în mod special Marea Sală a Tronului, care pune în evidența concentrația puterii care a motivat o construcție atât de ambițioasă. În interiorul acestuia domină tronul din alabastru, în care Evans specula că se așeza chiar Minos, legendarul rege al Cnososului. Potrivit mitologiei grecești, acest palat conținea un labiritnd unde locuia un monstru cunoscut sub numele de Minotaur.  

                Povestea acestuia este un mit și pornește de la nașterea lui Zeus, stăpânul zeilor olimpieni. Pentru a împiedica să fiedevirat de Cnosos - tatăl sau -, mamă lui Zeus l-a ascuns într-o peșteră din muntele Ida, în Creta, unde a supraviețuit cu hrană adusă de capra Amaltea. 

               Când a crescut, Zeus s-a îndrăgostit de Europa, fiică regelui fenician Agenor. Transfrmat într-un magnific taur, zeul a răpit-o. Din această unire, s-a mascut Minos, care a guvernat insulă și Marea Egee.  

        Mitul Minotaurului

               Ovidiu a relatat acest mit în operă sa, "Metamorfozele". Soția lui Minos, regele Creței, a avut relații amoroase cu un taur și rodul relației lor a fost un monstru jumătate om,jumătate taur, cunoscut ca Minotaurul. Minos l-a închis într-un labirint tenebros creat pentru Dedalus, care era atât de complex, încât cei care intrau în el nu mai reușeau să iasă niciodată. Pentru a-și satisface lăcomia, i-a condamnat pe atenieni să plătească un tribut brutal: în fiecare an trebuia să-i dăruiască șapte bărbați și șapte femei. 

              Tezeu, fiul regelui Egeu, să oferit să facă parte din tribut cu intenția de a omorî monstrul. A pornit pe mare cu o barcă cu vele negre care avea și vele albe, pe care eroul trebuia să le ridice la întoarcere pentru că tatăl sau să știe că a ieșit victorios. Ariadna, fiica lui Minos - care, potrivit lui Homer, avea păr blond - , s-a îndrăgostit de el și i-a dăruit un ghem de lâna pe care Tezeu l-a desfășurat de la intrarea n labirint. Cu ajutorul acestuia, a reușit să iasă din labirint după ce a ucis Minotaurul și s-a refugiat cu Ariadna în insulă Naxos,în Ciclade. 

              Acolo, Tezeu a abandonat-o pe Ariadna, care urma să devină soția lui Dionisos, și și-a continuat călătoria alături de camarazii lui până în Atena. Uitând să își schimbe venele negre, regele Egeu - tatăl său - a crezut că fiul său a murit și s-a aruncat în mare. (De atunci, marea a primit numele său) Tezeu a fost numit rege și a guvernat până la sfârșitul zilelor sale.  

             Se crede că religia minoica originală păstrează o bună parte din tradițiile neolitice. Figura sa principală era Zeița-Mamă, menționată în tablitele antice că "Stăpâna Labirintului". În artă micenina, găsim reprezentări ale Zeiței Șerpilor care sunt, probabil, reprezentări ale aceleiași divinități. Credincioșii depun ofrande în locurile sacre - asupra tuturor grotelor - sub formă figurinelor de teracotă. Unul dintre sanctuarele cele mai importante este peștera Kamares, din muntele Ida.  

            Totuși, religia minoica nu se circumscrie doar la aceste locuri sacre, chiardaca palatele din Cnosos ar fi trebuit să fie temple guvernate de o forță spirituală, întrucât în interiorul sau abundă manifestările artistice ale acestei naturi. 

       Arhitectura mitică

             "Un palat cretan e alcătuit dintr-un ansamblu de complexuri adiacente, adevărate labirinte care își au originea în legenda labirintului din Creta, asociat cu eraou Tezeu și cu Minotaurul. Palatul se înalță deasupra unei ample terase fără ziduri de apărare și se desfășoară împrejurul unei mari curți interioare însorite, care înconjoară galeriile. Accesul la această curte se face printr-o poartă monumentală cu nelipsitele coloane, având  legătură, probabil, cu galeriile prin care se ajunge la acropolele grecești. În jurul curții sunt dispuse încăperi rectangulare, legate între ele prin păsărele înguste, curbate. În partea aristocrată se alfa o sală de recepții și marea sală a tronului, care se indentifică prin poziția centrală a tronului de piatră și o bancă continuă, lipta de zid, pentru curtezane. Înafară de această sală mare - cea mai mare descoperită din palat - mai sunt încăperile private - unele de două etaje - destinate femeilor de la curte, formând o serie demici încâlcituri de camere rectangulare, realizate pentru a evita linia dreaptă în poziționarea ușilor. În continuare sunt terasele și ferestrele pentru iluminare. Ansamblul de la palat - care se pretinde a i autonom în economia și funcționalitatea sa - e completat de mori, cuptoare de pâine, depozite mari cu etaje trapezoidale, un fel de apenducte, canale de scurgere etc. Lângă palat există mari spații deschise, destinate jocurilor, după cum vedem mai târziu în arenele grecești." 

    (Jose Maria de Azcarate, Arhitectura: de la origini pana la Renaștere. Carroggios, 1992)

             

          

STONEHENGE, Cercul luminii și al misterului

 Cum au putut construi anticii Stonehenge,având niște cunoștințe atât de sărace? Și cum au putut să transporte pietre atât de grele la o asemenea distanță?   

         Construit pe câmpia din Salisbury, sudul Angliei, este monumentul megalitic cel mai frumos - și mai enigmatic - din lume, dar și cel mai important din Europa, ca loc sacru preistoric. A fost construit la finele Epocii Pietrei și inceptul Epocii Bronzului, în trei faze care curpind șapte secole în total, din 2400 înainte de Hristot până în 1700 înainte de Hristos, după esitimarile arheologice. Probabil a fost, la început, un monument circular cu destinație ritualică, care era înconjurat de un șanț, asemeni altor structuri megalitice din jurul Angliei.  

          Pentru formarea cercului exterior de 30 de metri diametru, care poate fi văzut și în prezent, a fost necesară transportarea a 32 de blocuri - de peste 6 metri înălțime fiecare - din îndepărtații munți Perseli, în sud-estul Țării Galilor. În total, megaliții au trebuit să străbată 322 de km. O distanță enormă pentru niște pietre de o greutate ieșită din comun. Cum au reușit să transporte piatră? Acesta este doar unul dintre misterele care planează asupra cercului sacru Stonehenge, alături de cel vizavi de piatră pentru altarul central, adusă din altă regiune din Țara Galilor, și anume Pembrockshire.  

          Dovadă importanței religioase a complexului Stonehenge în epoca să este că împrejurul cerului s-au găsit mai mult de 400 de tumuli funerari, unii datând dinainte de 2000 înainte de  Hristos.

Astronomia preistorică

            Specialiștii consideră că Stonehenge era un observator astronomin unde se realizau atât măsurători, cât și ritualuri sacre. Precizia cu care au fost aplasate locurile ne face să credem că erau capabili să prezică solstiile de vară și de iarnă, echinocțiile și eclipsele de soare și de lună. Probabil puteau determina chiar și poziția Soarelui și a Lunii față de planeta noastă, fapt care le-ar fi permis să determine trecerea anotimpurilor. 

            Ne aflăm, prin urmare, în față uui calendar de piatră enigmatic, construit de o civilizație mai avansată decât se presupune a fi cea neolitică. Cum puteau să dețină cunoștințe atât de precise asupra astrelor și a mișcării acestora? Au construit Stonehenge pentru a venera, la fel ca templele precolumbiene, Soarele și Luna?  
             Cel mai probabil, cercul reflectă pentru ei trecerea anotimpurilor, ciclul natural al existenței, ciclul nașterii și al morții. Oricum, acest monument megalitic continuă să capteze, întrucât demonstrează ignoranța noastră față de popoarele ancestrale care au dispărut ducând cu ele și secretele lor. 

"Au avut druizii din Stonehenge legături cu grecii din timpul lor?"

Un cerc care se extinde

             Azi mai stau în picioare o parte din blocurile megalitice care au format, la început, patru cercuri concentrice. S-a speculat mult asupra adevăratei funcțiuni a acestui monument venerat de druizi. Aici se desfășurau ritualuri relaționate cu mișcările astrelor și, având în vedere umbra proiectată de pietre, solstițiul de vară era un monument de culme în viața spirituală a constructorilor săi misterioși.  

           Stonehenge a început să se degradeze după invazia romanilor. În 1797 s-a consemnat căderea pietrelor verticale și a unui buiardrug din vestul altarului. În 1900, cercul sacru a suferit noi daune care nu au fost reparate până în 1958, când au fost ridicate cinci blocuri căzute, rezultant configurația actuală, care este aproximativ cea găsită d eromania acum două milenii. 

          Pe catvea blocuri găsite s-au identificat gravuri de topor, care se utiliza în regiune la începutul anului 1500 i.Hr. Surprinzător este faptul că sunt urme ale unui anumit tip de pumnal, al cărui mâner este identificat că aparținând culturii micenieine (Grecia) din aceeași epocă. Fără îndoială, nu putem presupune că cele două civilizații au intrat în contact, cu toate că deja romanii descoperiseră similarități în acele timpuri. 

  Druizii din Stonehenge

           Deși religia druizilor a apărut la două milenii după Stonehenge, celții au folosit acest cerc magic pentru ritualurile și ceremoniile lor, în care solstițiul de vară avea o mare importantă. Druidismul celților antici a supraviețuit între secolele II i. Hr. și II d. Hr., deși în regiunile Marii Britanii care nu au fost ocupatedecatre romani au supraviețuit cu câteva secole mai mult, până au dispărut de tot, sub influența creștinismului. Sistemul lor religios părea a fi superior celui al descendenților. Credeau de asemenea în nemurirea sufletului, care după moartea corpuluise reîncarna curând într-un nou-născut. Din puținele mărturii care s-au păstrat, reiese că bărbații druizi erau împărții în trei ierarhii: profeți, poeți și preoți, ajutați de vrăjitori sau prezicători de rang inferior. 

          Druizii aveau cunoștințe important de astronomie, magie și fitoterapie. Atribuiau proprietăți miraculoase vâscului și stejarului, motiv pentru care ritualurile aveau loc în păduri formate dinacesti arbori.  

         Potrivit fragmentelor arheologice găsite, se pare că Stonehenge a fost capitala druizilor timp de mai multe secole. De fapt, grupul care practică ritualuri druidice continuă să se reunească în acest cerc sacru, în special pentru a sărbători solstițiul de vară. 

Elemente

 Muntele și Cerul  

         Copacii, pietrele și apa erau triada elementelor naturale în locurile sacre. În unele cosmologii ce spune că în centrul lumii se alfa un mare munte axial. Fiecare munte, în special dacă se consideră sacru, este simbolul centrului: punctul în care realitatea profundă coincide cu realitatea divină. Dar adevăratul centru se află în inima omului. Acolo este mai mult decât cheia acestui magnetism ciudat pe care îl posedă unii munți. Noi, ființele umane, simțim o dorință inexplicabilă de a ajunge în centrul acestei energii sacre, pentru că acestea sunt obiectivele peregrinărilor anevoiase. Spre exemplu, muntele Kalais din Tibet este un munte sacru, atât pentru hiduisi, cât și pentru budiști. Se aseamănă cu casele din Shiva și cu miticul și misticul mntelui Meru, centrul universului.          Munții atrag și absorb energia invizibilă din împrejurimi: forța aerului, a apei, a electricității și a magnetismului: generează curenți, nori, tornade, ploi, cascade și râuri. Umplu imprejurumile de viață și oferă adăposturi și surse de hrană. De pe culmi, culorile și alți stimuli vizuali ne încânta ochiul cu o intensitate primară și o claritate extraordinară, iar mintea creează o senzație puternică și indescritibila de liniște și pace: senzația de a fi mai aproape de cer, într-o zonă rezervată zeilor. 

 Copacul, centru cosmic 

            Un alt element specific locurilor sacre este copacul, considerat că făcând parte din centrul cosmic, alături de cer și pământ. Și astăzi, copacul se află - în procesele de vindecare - în strânsă comuniune cu ființele umane. De exemplu, platanul de câmp ajută la vindecarea persoanelor care suferă de anumite crize emoționale, cauzate de traume sau accidente grave. Câteva minute zilnice de meditație în preajmă platanului de camp ne ajută să ne liniștim și să ne clarificăm gândurile. Bosmianii cred că baobabul este un arbore mitologic și a fost plantat cu rădăcină în sus de către o heina, când zeul creator a atribuit fiecărui loc sămânța din Paradis când s-a supărat și din cauza asta are acel aspect de arbore întors.  Mai la nord, în Kenya și Tanzania, se crede că, dacă te învârți de jur împrejurul unui baobab, poți să îți schimbi sexul. În schimb, spinul negru ajută la tratarea alergiilor. 
          Astfel, pădurea reprezintă catedrală oridinara. Lumina care străbate prin ferestruicile verzi ale frunzelor inundă arcele naosuli pe care îl formează copacii. 

 Apa, forță haosului și elixir de vindecare 

          Înaintea oceanului, acolo unde pământul se termină, începe o lume și mai veche, în care granițele dispar. În cascade, apa care cade din munți posedă o strălucire și o energie care împrospătează aerul și revigorează spiritul. Un lac este un loc de contemplare, de meditație.  

        Sângele palantului este răul organismului. 

 Pământul și corpul uman 

          Ideea că Terra însăși poate să simtă și să acționeze că un organism viu nu este nouă. Culturile ancestrale, fiecare cu mitologia să, păr să fi cultivat această credința dintotdeauna. Pornind de la această ipostază, descoperim noi analogii. Potrivit fiecărei înțelepciuni antice, există șapte grade de conștiință în corpul uman, corespunzătoare la șapte glande endocrine: epifiza, hipofiza, tiroida, timus, splina, glandele suprarenale și gonadă. Aceste niveluri de energie se concentrează în centre (chacras) care pot fi percepute intuitiv și prin clarviziunea prezicătorului, care le localizează într-o aură verticală de energie, poziționată în zona măduvei spinării.  

        Dacă percepem pământul că o unitate organică, posedă centrul energiei echivalentul centrelor care există în persoană? Există structuri ample care se pot identifică drept vaste organe ale conștiintei pământului - cu trăsături specifice - pe suprafețe distincte ale planetei?         Mișcarea aerului, curenții de apă și curenții electromagnetici ai globului sunt acțiuni complexe și deosebit de sensibile la schimbări. Sistemul oriental de puncte ale acupuncturii corpului uman pare să reflecte sistemul planetar.          Pe una dintre benzile de oscilație electrică se găsesc toate izvoarele culturii antice: Egiptul, Mesopotamia, Valea Indusului, Hindukus, Tibet, China centrală, regiunea Kanto din Japonia și pământurile hopi. Zonele sacre curpind puncte-cheie ale unei rețele mondiale de energie, de curând schițată de o echipă de arheologi ruși Doctorul David Zind spunea: "Prezența acestor elemente reflectă ideea conform căreia templul cosmic este un organism viu, capabil să producă un puternic rasunet în toate celelalte sisteme vii." 

  

Introducere

            

            Simpla mențiune a acestor locuri sacre, fie că sunt acum obiecte de adorare sau au fost în alte timpuri, trezește în interiorul nostru sentimente profunde; muntele Athos, orașul sfânt Ierusalim, oracolul din Delfi, sanctuarul Kaaba, catedrala din Chartres, marile piramide din Egipt, muntele sacru Kailas, orașul pierdut Machu Picchu, mănăstirile Glastonbury, copacul sfânt din Bodh Gaya sau Taj Mahal sunt doar câteva dintre cele maic unoscute locuri. 

             De mii de ani, culturile cele mai ancestrale au utilizat anumite locuri determinant, pe care le considerau puternice, ca un altar natural. De exemplu, kahunii hawaieni venerează munții insulei și vin aici pentru a se elibera, săvârșind ceremoniile care antrenează niște forțe aproape supranaturale; tibetanii se încărca cu energie de la munții de pe pământul lor, iar locuitorii din valea fluviului Zambezi venerează ral ca pe un dătător de viață și bine-făcător necondiționat. 

  

 MISTERUL LOCULUI SACRU 

  

              Sunt locuri unde se caută o viziune și se consideră atât de esențiale pentru viață persoanelor cum e inima organismului fiecărui individ. Viziunile sunt revelațiile divine care se manifestă prin intermediul imaginilor supranaturale. Pot fi experimentate de către persoane suficient de puternice spiritual pentru a le putea asimila, ca sfinții, misticii, șamanii.  

              Ce știm despre locurile cu potențial spiritual? Multe dintre acestea au fost supuse analizelor geometrice, electromagnetice, geobiologice și ale clarvăzătorilor, conducând cercetarea către percepții mai subiective, către cunoștință populară și înțelepciunea tradițională.